interviu Jose Mourinho

Milano, 3 februarie 2011 –Un interviu foarte lung, cel realizat de Christian Panucci pentru Sky cu Jose Mourinho, dar interesant pentru a-l cunoaşte mai bine pe acest portughez care a câştigat totul cu Inter şi a avut succes în Portugalia şi Anglia. Povestirea pleacă de la începuturi, pentru a înţelege cum s-a născut mitul lui Special One. Daca aveati impresia ca il stiti pe Mourinho, pregatiti-va pentru cateva dezvaluiri incredibile din viata Specialului! Ai o diplomă în educaţie fizică, totuşi ai lucrat mult cu persoane cu dizabilităţi. Te-a ajutat în cariera de antrenor această experienţă? Pentru mine a fost o experienţă incredibilă pentru că acolo totul ţine de psihologie, totul e afecţiune, emoţie.Te poţi pregăti la Universitate pentru a lucra cu ei, dar când ajungi în mijlocul lor, totul e pasiune, inimă, legătură directă, empatie (NT-cineva a definit empatia drept „durerea ta în inima mea”).Eu am lucrat cu copii cu probleme motorii, apoi şi cu copii cu probleme mentale, psihice şi totul înseamnă dragoste. Tu reuşeşti să faci lucruri mărunte care pentru ei sunt uriaşe. Eram foarte tânăr şi în acelaşi timp în care antrenam băieţi de 14-15 ani, lucram şi la şcoală cu aceşti copii şi pentru mine asta rămâne o experienţă fantastică care mă urmăreşte pe viaţă, şi de multe ori le spun jucătorilor, când nu sunt fericiţi, că trebuie să fie mereu fericiţi şi că sunt atâtea probleme în viaţă iar aceşti copii ne sunt un exemplu. Un jucător trebuie să exploateze viaţa sa ca fotbalist, pentru că sunt 10-15 ani şi trebuie să fie fericit în toate aceste zile.

Te-ai născut dintr-un tată fotbalist şi dintr-o mamă bogată. În Portugalia anilor 70, o perioadă a marilor schimbări. Cum ai văzut acei ani? Cu puţină teamă, deoarece după revoluţie toată lumea avea speranţa unei schimbări pozitive dar şi teama unei schimbări negative. Familia mea s-a gândit de multe ori să părăsească Portugalia, dar de multe ori ne-am gândit că schimbarea trebuie să fie pozitivă şi că trebuie să rămânem. În acelaşi timp însă era un moment de libertate, de libertate de exprimare, de a trăi şi asta era un moment frumos. Am avut întotdeauna o familie fără dificultăţi economice, o familie care trăia în linişte, dar în acelaşi timp ancorată în realitate. De copil am avut prieteni din high-life-ul societăţii, dar şi prieteni care se confruntau cu mari dificultăţi şi asta m-a făcut să fiu pregătit pentru tot în viaţă. Să ştiu să convieţuiesc, să trăiesc şi să am legături cu toţi. A fost un moment de schimbare în Portugalia şi pentru mine o experienţă de viaţă pozitivă care m-a pregătit pentru viaţă.

Când te-ai decis să te faci antrenor?

Nu ştiu. Ca şi copil, nu voiam să fiu antrenor, voiam să fiu fotbalist.Veneam acasă cu mingea sub braţ nu cu manualul despre cum să antrenezi. Eu doream să devin fotbalist, dar în acelaşi timp învăţatul era foarte important deoarece, fără să învăţ nu aveam posibilitatea să mă joc cu mingea, aveam un control acasă. Apoi, cu tatăl tău fotbalist, acasă începi să citeşti o partidă într-un mod diferit, un pic cum fac şi eu cu fiul meu adesea, care după un meci îmi cere să explic de ce am schimbat asta şi nu aia, de ce am făcut asta şi nu aia, cine va juca următorul meci. Intri într-o dinamică de a gândi fotbalul într-un mod diferit de un copil care nu are un cunoscător de fotbal acasă. Apoi am înţeles că nu puteam să devin un mare jucător: puteam fi un fenomen când jucam cu prieteni aproape de casa mea, dar când am trecut la campionatul organizat am devenit un jucător ca mulţi alţii. Am înţeles că încă de tânăr eram mai mult antrenor din teren decât jucător. Organizam echipa, spuneam cine va juca aici, cine acolo, cât timp va dura partida. Când nu marcam, se încheia meciul, iar eu mergeam acasă cu mingea, eram mai mult un lider decât un jucător. Apoi, am studiat toate lucrurile, aproape natural: tatăl meu îmi cerea să merg să văd adversarii şi să-i fac un raport, şi asta mi se pare un mod foarte important de a învăţa să citesc o partidă şi de a învăţa să exprim ceea ce am văzut, pentru că una e ceea ce vezi tu şi alta e să-i faci pe alţii să înţeleagă ceea ce tu ai văzut. Asta m-a ajutat mult. Apoi , când am mers la universitate şi mă pregăteam de absolvire, am început să lucrez în sectorul juvenil. Apoi mi s-a ivit posibilitatea de a merge ca secund la prima echipă. Totul a fost gradual şi, experienţă după experienţă, mă aflam în faţa unei încercări mai grele.

Exprienţa la Barcelona? Experienţa la Barcelona a fost fantastică. Eu zic întotdeauna că înveţi mai mult cu jucătorii. În experienţa mea de antrenor, de când am început ca secund până în prezent, am învăţat mult de la jucători. Sunt jucători care te învaţă mai mult şi care, cu experienţa lor în teren, cu cererile şi îndoielile lor, te fac să înveţi. La Barcelona am ajuns într-o echipă care-i avea pe Stoichkov, Ronaldo, Figo, Popescu etc… O echipă cu oameni de top şi tu înveţi atâtea cu îndoielile jucatorilor, vorbind cu ei, cu cererile pe care ţi le fac.Pentru mine a fost o experienţă absolut fantastică şi m-a ajutat să fiu mai pregătit pentru experienţa ulterioară. Când am plecat de la Barcelona în Portugalia, aveam deja convingerea că nu mai vreau să fiu secund. Când eşti secund la Barcelona, asistentul unor oameni ca Robson sau Van Gaal, te gândeşti că eşti gata să începi şi când m-am întors în Portugalia, am venit deja cu convingerea că eram gata să-mi încep cariera de antrenor.

Ce ai luat de la Van Gaal şi Robson? Sunt două persoane total diferite. Robson ajungea la antrenament cu 10 minute înainte, juca golf şi avea o viaţă incredibilă, plină de bucurie. Era mereu pozitiv, iar fotbalul pentru el nu însemna presiune, ci era un motiv de satisfacţie. Eu pregăteam tot antrenamentul, organizam şi planificam detaliile, iar el era îndrăgostit de spaţiul de antrenament. „Jose, ce facem azi?”, îi răspundeam „Mister, facem asta, asta şi asta”. Let’s go and enjoy! Van Gaal era exact opusul. Van Gaal venea cu două ore înainte şi toate aceste detalii le pregătea el. Ceea ce făceam noi secunzii era să antrenăm. Cât nu am antrenat cu Bobby, am antrenat cu Van Gaal. Şi pentru mine a fost important pentru că o experienţă a fost complet diferită de cealaltă. În ultimul său an la Barcelona, mi-a dat echipa pentru meciurile din trofeul Gamper, pentru meciurile din cupa Catalunyei şi asta a fost foarte important pentru mine. Mi-a dat echipa şi a mers în tribună, toată responsabilitatea era a mea: asta pentru mine a fost fantastic. Spun mereu că Bobby mi-a dat o ocazie fantastică aducându-mă la Barcelona, deoarece am venit cu el, totuşi Van Gaal mi-a dat o libertate şi o incredere care m-au pregătit mult.

Apoi ai cucerit cupa Catalunyei. Când ai decis să te întorci în Portugalia, la ce te-ai gândit pe drum? Nu-mi place atât să conduc, cât să fiu singur în maşină. În acea călătorie, m-am gândit că mă aştepta o viaţă complet nouă, că eram pregătit, mergeam să înving şi puteam să fac diferenţa. Aveam o convingere şi o încredere în sine foarte ridicate şi eram foarte pregătit. Mă gândeam să merg în Portugalia nu la o echipă din top 3, mă gândeam că parcursul normal ar fi fost acela de a lua o echipă medie şi apoi să ajung în top. Dar apoi am ajuns în Portugalia şi fostul meu antrenor Jupp Heynckes a fost demis şi am ajuns la Benfica, care pentru noi în Portugalia este precum Milan, Inter sau Juve. Şi pentru unul care nu mai fusese antrenor principal nu era o experienţă uşoară. Şi am ajuns la un gigant, iar în Portugalia ca şi în Spania, preşedinţii sunt aleşi. Şi după ce eram aici de două luni, a avut loc schimbarea preşedintelui, am învins Sporting cu 3-0, dar a fost o victorie fără de care nu puteam continua. A fost o schimbare enormă în club, iar omul care m-a ales acum pleca. Omul care venea şi care câştigase alegerile, era un om cu idei total diferite de ale mele şi am ştiut în mod sigur că nu puteam continua. Îţi imaginezi că a fi la Benfica, echipa merge bine spre mai bine, cu sentimentul că poţi câştiga campionatul şi să pleci din proprie iniţiativă e un sentiment foarte dificil. Apoi am mers la Leiria, care este ca o echipă ce se luptă să rămână în serie A.

Şi faci un miracol: termini pe 5.

Nu termin pe trei. În decembrie în Portugalia e posibil să schimbi echipa în aceeaşi stagiune, nu ca în Italia sau Spania unde poţi antrena doar o echipă într-un sezon. Şi ajungem aici în decembrie, eram pe trei, Leiria termină campionatul pe 5, dar fără mine în ultimele şase luni. Eu ajung în decembrie şi Porto trăieşte o criză profundă, era pe 5, 6, 7, şi preşedintele lui Porto, care mă cunoştea de când eram secundul lui Robson la Barcelona, mă dorea şi ideea lui era că în acel an nu puteam cuceri nimic deoarece eram prea în spate şi trebuia doar să încercăm să terminăm pe poziţie de cupa UEFA, să terminăm în primii 5, iar anul viitor să costruim o echipă pentru a câştiga. Am rămas la Leiria doar din iunie în decembrie, apoi m-am dus la Porto pentru a doua parte de campionat. Am terminat pe locul trei şi am ocupat o poziţie ce ne permitea să jucăm în cupa Uefa sezonul următor.

Totuşi aici construieşti pentru prima dată propria echipă. Da, perfect adevărat. Porto avea o echipă cu doi portughezi când am ajuns. Era o echipă de brazilieni şi argentinieni. Nu câştiga nimic şi nu era într-o relaţie apropiată cu suporterii, o mare problemă. Eu care “citeam” fotbalul portughez de şase luni, cunoşteam toate talentele portugheze care jucau pentru alte echipe mai mici. Am cumpărat 12 jucători, toţi portughezi, toţi jucători care jucau la echipe mai mici şi despre care noi credeam că ar fi avut capacitatea să joace la o echipă mare cum e Porto. Jucătorii erau Paulo Ferreira care acum e la Chelsea, Carvalho care e la Real Madrid, Nuno Valente care s-a oprit, dar a jucat la naţională un Mondial şi un European, Maniche care a jucat la Chelsea şi la Naţională. Toţi jucători care au devenit importanţi pentru Porto şi penrtu Naţională şi care au făcut o carieră frumoasă. Era o echipă căreia i-am spus în pre-sezon:”Noi n-am cucerit nimic, nici eu nici voi.Toţi zero. Titluri zero.”. Era doar Vitor Baia, care la cei 32 de ani câştigase ceva, dar altfel toţi ceilalţi zero. Şi după, împreună, am câştigat campionatul , cupa Uefa, Champions League, am câştigat totul cu o echipă care a plecat de la zero.

Dacă nu greşesc, jucaţi 4-4-2?

Jucam 4-3-3 în campionat şi 4-4-2 în Europa. Eram o echipa foarte organizată şi foarte disciplinată tactic. Aveam un Deco, care atunci avea 23-24 de ani, era în vârful carierei sale, şi care a fost un foarte mare jucător, în spatele a două vârfuri. Era o echipă foarte disciplinată tactic cu o mare dorinţă de victorie şi cu o concentrare enormă şi era foarte greu pentru noi să pierdem un meci.În Portugalia, dacă eşti o echipă bună, câştigi campionatul, nu e greu. Pentru că la bază e un campionat între două, trei echipe şi e o mare diferenţă de valoare între cele trei şi celelalte. Totuşi, în Europa, cred că a juca în cupa Uefa, a fost foarte important pentru noi pentru că echipa n-ar fi fost pregătită să meargă de la confruntările cu echipe mici direct la confruntările cu marile cluburi din Champions league. A juca în cupa Uefa cred că a fost foarte important pentru această echipă, deoarece în al doilea sezon, când am ajuns în Champions, eram campioni de Uefa, jucasem finala Supercupei cu Milan, jucătorii jucaseră deja în Naţională şi când am ajuns în Champions eram deja o echipă cu un background important.

Jucătorii tăi ziceau că se antrenau simulând în cursul săptămânii partida de duminică. E adevărat. La Porto, în acel moment aveam posibilitatea să facem asta deoarece în Portugalia sunt mai puţine meciuri, o singură cupă şi posibilitatea de a organiza mai bine meciurile, de a alege când să joci. Dacă voiam să jucăm luni şi să ne odihnim o zi în plus, jucam luni. Dacă voiam să jucăm vineri, înainte de o partidă din Champions, puteam juca vineri. În Portugalia există această posibilitate a cluburilor de a alege, nu televiziunile controlează situaţia. Şi noi făceam mult asta. Ştiam că echipa mea nu era o echipă de oameni cu mare experienţă şi mare cultură tactică şi era important pentru noi să facem acest tip de muncă. Erau oameni care conştientizau foarte mult propriile calităţi şi propriile limite, o echipă care putea ascunde propriile probleme şi în care fiecare putea să-şi dea viaţa pentru ceilalţi. O echipă fantastică cu oameni care vor rămâne mereu în inima mea, ca toţi ceilalţi, dar am crescut cu ei, am ajuns la prima mea Champions League cu ei, şi oameni care în acest moment au practic vârsta mea, care şi-au încheiat cariera, totuşi vom rămâne fraţi pentru toată viaţa.

Ettore Messina (antrenorul echipei de baschet a lui Real Madrid, considerat un Mou al acestui sport) a declarat că se gândea că în baschet chestiile întâmplătoare au fost puţine, dar după ce a vorbit cu tine înţelege că şi în fotbal tu reduci întâmplarea ca antrenor.

Încerc să o fac. Ettore a fost aici şi suntem amândoi antrenori la Real Madrid, totuşi distanţa spaţială în care noi lucrăm e enormă, suntem foarte departe. El a venit odată aici cu asistenţii săi şi eu am mereu o mare curiozitate de a şti cum se lucrează în alte sporturi. De exemplu, baschetul e un sport unde crezi că poţi învăţa, am decis să-i deschid larg uşa lui Messina pentru a-i arăta cum lucrăm noi. Avem un departament mai puţin organizat de scout şi pregătire a partidelor şi analiză a adversarilor şi a performanţei noastre. Am deschis uşa şi Ettore a înţeles că muncim serios şi mult. El a înţeles asta şi m-am bucurat deoarece mulţi cred că în fotbal noi trăim doar din talentul jucătorilor şi mi se pare că în fotbalul de azi, unde toate echipele au jucători şi antrenori buni şi sunt bine pregătiţi fizic, mi se pare că a avea acest tip de organizare poate face diferenţa.

În partida din Supercupă cu Milan, echipa ta FC Porto, a lăsat impresia că anul următor în Champions, ar putea realiza ceva măreţ. Da. Am pierdut pentru că Milan era Milan şi tu ştii că Milan stie foarte bine cum să gestioneze rezultatul. Ei au marcat în primele minute un gol cu capul prin Sheva, dar după aceea noi am jucat şi am dominat meciul şi în repriza a doua puteam clar să înscriem. Chiar şi eu am avut acea senzaţie. Evident că am vrut să câştigăm Supercupa, totuşi chiar dacă am pierdut eram fericit cu acea senzaţie. Anul următor dacă am fi jucat încă o dată cu Milan, puteam învinge. Şi dacă ştii că poţi câştiga contra lui Milan, care era campioana Europei, poţi câştiga împotriva oricărei alte echipe. Asta a fost o senzaţie importantă pentru mine şi pentru jucători. Pentru că atunci când câştigi cupa Uefa, am jucat contra lui Celtic în finală, contra lui Lazio, care era o mare echipă, în semifinale şi am câştigat, chiar dacă pierzi contra lui Milan dar încerci acea senzaţie, vreau să spun că eşti pregătit pentru Champions. MonteCarlo n-a însemnat o cupă pierdută, ci începutul respectului de sine şi a încrederii că puteam învinge şi fi competitivi fără a avea teamă de nimeni.

Când am jucat la Londra, Chelsea se uita de jos în sus spre Europa. Apoi ai venit tu şi ai schimbat totul. Cunosc bine istoria lui Chelsea şi tu ai jucat într-o mare echipă. Cred că în acel moment, dacă Chelsea ar fi avut banii lui Roman Abramovici pentru a cumpăra doi sau trei jucători adevăraţi care să facă diferenţa, Chelsea a voastră putea să o facă. După, a fost o perioadă de tranziţie negativă, pentru că au fost banii lui Roman, dar alegeri greşite şi pentru 2-3 ani Chelsea a avut banii şi dorinţa lui Roman de a face istorie la Chelsea, 2-3 jucători care când jucai tu nu erau şi care erau fantastici. De exemplu Lampard pentru mine în fotbalul englez e un jucător din altă lume, dar lui Chelsea îi lipsea ceva şi pentru mine acel ceva a venit când am venit noi. Un tip de leadership diferit- eu nu sunt un tip modest, tu ştii-un tip de pregătire psihologică diferit pentru echipă şi folosirea banilor lui Roman pe 2 sau 3 jucători care lipseau pentru a face o echipă într-adevăr de top. Şi cu banii lui Roman şi grupul care-l aveam, am făcut o schimbare traumatică în sens pozitiv care ne-a permis să câştigăm campionatul doi ani consecutiv şi alte cupe şi mai mult decât atât o echipă de viitor deoarece acum Chelsea are exact aceeaşi jucători pe care-i avea în 2004-2005. A venit Anelka, a venit Ivanovic, totuşi Chelsea e exact aceeaşi echipă. Anul trecut Ancelotti a învins din nou, iar Chelsea are echipă pentru încă 2-3 ani.

Raportul tău cu Abramovici? Fantastic în timpul cât am lucrat împreună, fantastic şi acum. Şi cu el, cu Moratti, cu Pinto da Costa la Porto. Acum sunt de puţin timp în Spania dar sper să pot spune acelaşi lucru şi despre Florentino. N-am mai avut probleme şi am fost întotdeauna onest. Şi când eşti onest, uneori trebuie să-i spui preşedintelui tău lucruri pe care nu vrea să le audă, dar e mai bine aşa. Am învăţat atâtea de la ei şi cred că şi eu i-am ajutat puţin să fie mai buni în funcţia lor.

Eu cu presa n-am mai avut o bună relaţie, mai ales că nu-mi place atât să vorbesc, chiar dacă acum sunt cronicar. Tu ai fost mereu unul care spune ce gândeşte tuturor, totuşi în Anglia ai avut mereu o relaţie bună cu ziariştii. E complet diferit, ai o viaţă complet diferită. La Chelsea nu aveai acelaşi centru de antrenament pe care l-am avut noi, totuşi antrenamentele erau cu porţile dechise, erau zero ziarişti, zero fani, nu era absolut nimeni. O poveste complet diferită. Ajungeai la o conferinţă de presă şi nimeni nu dorea să ştie cine a jucat, de ce nu a jucat, ce sistem tactic foloseai, nimeni nu voia să ştie astea. Voiau doar să caute 2-3 cuvinte pentru a face prima pagină din The Sun, Daily Mirror, etc., totul era mult prea uşor. După Anglia am ajuns în Italia şi am găsit o lume total diferită şi mult prea complexă. Pentru mine cel mai rău era după meci. Nu pentru că nu-mi place, mi-a plăcut mereu să vorbesc la TV, să vorbesc cu Gianluca Vialli, Arrigo Sacchi, oameni cu o părere sinceră care te fac să gândeşti şi să înveţi. Dar după un meci voi jucătorii sunteţi obosiţi şi chiar şi noi antrenorii suntem. După meci unul trebuie să mănânce, să meargă acasă, să se odihnească. În schimb, după partidă, o oră de TV mi se părea greu şi era lucrul care-mi plăcea cel mai puţin. Dar îmi amintesc ce-mi spunea Crespo când l-am avut la Chelsea. Hernan îmi spunea de multe ori, pentru că eu îl întrebam atâtea despre Italia, iar el zicea mereu:”Când suntem în Italia, suntem sătui de Italia, când nu suntem în Italia, ne lipseşte…” şi e adevărat. Spunea de asemenea: “În Italia dacă marchez un gol, îl revăd la televizor de 50 de ori în cursul săptămânii.În Anglia dacă înscriu un gol şi nu-l văd în reluările BBC după meci, nu-l mai revăd de loc, pentru că nimeni nu-l mai reia în cursul săptămânii”. În Italia e stresant, dar e frumos.

Eu am avut mai multe discuţii cu câţiva antrenori. Tu cum ai fi făcut cu mine? Îmi place discuţia şi îmi place opinia. Sunt jucători cu care nu e uşor să ai un schimb de cuvinte, sunt prea închişi în ei pentru acest nivel. Există alţii care sunt complet deschişi şi asta îmi place. Eu zic mereu: tu înveţi cu jucătorii, cu cererile lor, cu opiniile lor, te fac să gândeşti şi pentru mine asta e plăcut. Cred că o echipă are nevoie de 2-3 jucători cu acest tip de caracter, care au păreri şi te pun să gândeşti. Îmi place mult asta şi la colaboratorii mei secunzi şi aştept asta de la ei. Printre jucătorii mei în faţa grupului, îmi plac cei ce nu sunt prea defensivi. Dar îmi place mult şi când simt că un jucător nu vrea conflictul, ci vrea să ajungă la o soluţie, ceea ce vreau şi eu, care este de a câştiga şi a aduce ceva în plus.